13 iunie: Ziua deportărilor
Deportările: de ce guvernările îşi amintesc de ele doar o dată pe an, vara?
Sergiu Musteaţă, istoric
De ce doar vara? Nici măcar atât. 13 iunie 2010 este o premieră, când se ia o decizie la nivel oficial de comemorare a victimelor deportărilor, după ce, iniţial, a fost creată Comisia prezidenţială pentru studierea crimelor comunismului. Comuniştii, în toţi anii de guvernare, au fugit, s-au ascuns de aceste evenimente, deci, s-au simţit vinovaţi, dar nu au avut curajul să recunoască acest lucru. Situaţia trebuie schimbată. E nevoie ca Guvernul să aibă un program special, nu doar de reabilitare politică, ci şi socială. Monument? Da, şi monument, dar nu trebuie să ne limităm la construcţie de simboluri, ar fi bine să avem şi un muzeu al deportărilor. Academia ar trebui să se implice în acest proces, să avem colectate cât mai multe surse orale despre acele crime şi, desigur, atenţie acestor oameni, să nu trăiască cu sentimentul unor uitaţi.
Eduard Muşuc, deputat PCRM
Mi-e greu să zic de ce, pentru că această lume a suferit, iar stalinismul a fost condamnat în URSS imediat după moartea lui Stalin. De ce PCRM nu a comemorat această zi anii trecuţi? Posibil că a fost o scăpare. Dar evenimentul nici nu trebuie consemnat aşa cum o face anul acesta Guvernul. Pentru 13 iunie, PCRM avea programate proteste la Chişinău şi faptul că Filat a fixat pentru aceeaşi zi program dedicat deportărilor nu este decât o încercare de a folosi acest eveniment în scopuri politice. Această lume a suferit prea mult ca să fie folosită în reglările de conturi dintre partide. Monument deportărilor? Dacă deportaţii doresc acest lucru, mă rog, nu ar trebui să fie o problemă. Dar cred că ei au nevoie mai mult de asistenţă socială. Averile confiscate nu mai pot fi recuperate pentru că era alt stat atunci, dar ajutaţi financiar şi material trebuie.
Ion Hadârcă, deputat PL
Nu sunt de acord că s-ar întâmpla doar o dată pe an. Altceva e că în mediul politic de la noi nu avem o unitate de opinii în problema deportărilor şi deportaţilor. Unii îi recunosc, alţii nu. Unii le dau drepturi, alţii îi lipsesc de ele. O primă tentativă de reabilitare a lor a fost făcută în primul parlament, în 1992, când au fost repuşi în drepturile lor politice. Trebuiau să urmeze şi alte drepturi, cu timpul, dar lucrurile au evoluat altfel decât ne aşteptam. Vreau să cred că odată cu adoptarea deciziei de condamnare a comunismului, situaţia se va schimba. După 13 iunie vine 6 iulie şi sperăm să le putem da, între timp, un semnal clar că nu sunt uitaţi. Ar fi un act de justiţie, dacă Parlamentul ar vota, iar Rusia ar accepta compensarea pagubelor materiale pricinuite celor deportaţi sau am reuşi acest lucru printr-un proces la Haga. De ce nu?
Valentina Sturza, deportată
Nici nu ştiu cum să zic… Probabil pentru că au fost comuniştii la guvernare şi ne-au luat şi ceea ce ni se dăduse pe timpul lui Snegur. Marţi, am fost primită de Mihai Ghimpu. Este pentru prima dată când am stat de vorbă cu un preşedinte în problema deportaţilor. Ceilalţi nu veneau nici măcar la comemorările de la Gara feroviară, deşi îi invitam. Am discutat cu dl Ghimpu şi despre drepturi, şi despre monument. Nu ştiu de ce nu se găseşte o soluţie pentru acest monument, care nu trebuie să fie foarte costistor, dar să fie foarte clar pentru oricine îl va vedea. Să fie simbol, dar clar ca şi crucea de pe biserici. L-am rugat pe preşedinte, dacă nu e posibilă recuperarea averilor, să ne uşureze accesul la dosare şi să ne egaleze în drepturi cu veteranii de război. Măcar atât. Dacă ni s-au furat copilăria, tinereţea, să nu ni se fure şi bătrâneţea.
